L-am cunoscut pe Domnul B in anul doi de facultate. Imprejurarile ne-au adus impreuna in pragul sesiunii de examene in batrana biblioteca universitara cand invatam pentru examenul de istorie a artei. Il mai vazusem pe Dl B si cu alte ocazii in impunatorul amfiteatru unde se tineau de obicei cursurile, insa la vremea respectiva nu putusem sa remarc decat privirea sa albastra care m-a tintuit in loc cateva secunde si o cicatrice vaga in lobul urechii stangi, de la o fosta "ratacire" adolescentina, probabil.... N-am schimbat nici un cuvant.
Cand l-am vazut in ziua respectiva impunator, intrand pe usa bibliotecii, singurul lucru pe care mi l-am adus aminte in legatura cu el a fost o remarca neinsemnata despre examenul de latina din ajun. Si adevarul este ca atunci asta era tot ce stiam despre el: ochii albastri si faptul ca nu se dadea in vant dupa latina.
Am sesizat o umbra de timiditate in vocea si gesturile lui in momentul cand m-a intrebat daca locul de langa mine era liber. Am incercat sa imi ascund entuziasmul cat de mult am putut si am scos un "Da" suspect de nepasator.
Evident ca pseudo-relatia noastra amoroasa ce urma sa parcurga aproape 50 ani de zile era ultimul lucru la care m-as fi putut gandi in momentul acela. Cu toate astea, am trecut firesc etapele unei casnicii in toata regula, cum bine am spus, de la timiditate, la indrazneala precauta, indiscretie, entuziasm, enervare, exasperare si in final sfanta plictiseala. Si toate astea presarate din belsug cu o cronica lipsa de relatii intime, cum sade bine oricarui cuplu venerabil: la inceput incitant datorita dorintei, apoi si fara ea... Nu ne-au impiedicat nici iubirea lui aparent neclintita pentru printesuca aceea bine ascunsa, dar reala, fara doar si poate, nici scurtele dar intensele mele evadari, fara de care casnicia nu ar fi durat, neindoielnic...
Singurele remarci despre iubire pe care le-am putut obtine vreodata de la Dl B erau cel mult mici barfe despre relatiile altora, evident initiate tot de mine. Initiativa Dlui B in a vorbi despre el insusi era deseori inexistenta. Iar indiscretia de care am dat dovada in nenumarate randuri nu ii era pe plac; ma respingea cateodata cu o lipsa crunta de diplomatie, chiar cu o violenta verbala greu de stapanit, dar ii treceam cu vederea cu multa intelegere micile scapari , ca intr-o casnicie reusita...
Dl B era un tip deseori lipsit de umor. Nu imi vine in minte nici o scena in care sa fi ras cu pofta in prezenta lui, cu toate astea sunt convinsa ca au existat. Lucrurile erau in mod firesc echitabile... nici umorul meu nu a dat dovada de prea mult credit in ochii lui.
Nu stiu ce ne-a tinut unul langa altul in tot acest timp, pe mine si pe dl B. Cu toate astea a fost o partida buna.
In final nu a murit nici unul dintre noi, desi am fi putut foarte bine sa o facem dupa o casnicie atat de lunga. Dar exista un sfarsit, deloc tragic, chiar previzibil as spune, ca al unei casnicii moderne. Ne-am racit impreuna, mon cher.
